Nu s-a terminat

Ar fi trebuit să-mi dau seama - după schimburile de mesaje, indiferent cât de sporadice, după tonul vocii, la telefon, neschimbat, după ani de zile, după traseul reconstituit al fiecăruia, după multe altele.
După mâna încordată pusă ca din greşeală pe umărul meu, după fâstâceală, după miros, după atingerea obrazurilor noastre, la sărutul de bun-găsit.
După grija arătată discret, după expresia ochilor, din fotografiile făcute în vacanţă, şi după cea din faţa mea, când mi le arăta, rând pe rând, cu grijă să nu-mi tulbure dorul de evadare.
După ritmul respiraţiei şi după bătăile inimii, după oftatul de uşurare al primului sărut.

N-am văzut limpede decât dimineaţă, din urma mea pe pat, când era deja prea târziu să mai fug.

Jurnalul casei

De aici.

Mă bântuie de ceva vreme ideea asta, care precis nu-mi aparţine - doar că nu-mi mai pot aminti sub nicio formă, oricât aş încerca, de unde, când sau cum m-am ales cu ea.

Cum ar fi să ai... (un fel de blog, da’ pe hârtie) un ceaslov în care să înregistrezi toate cele, de la cheltuieli până la mâncărurile zilei, de la deplasări până la gânduri, de la desene şi fotografii până la diagnostice medicale, bilete la teatru sau liste de sarcini zilnice?

Ar fi, cred, la o lectură mult ulterioară, ca un film viu.

Aş face o reclamă

Gros plan. În oraş. Pe stradă, o maşină roşie, în mers. Din ea zboară o ţigară aprinsă. Apoi, peste vreo câteva secunde, o sticlă goală de plastic. Apoi, un şerveţel.

Prim plan cu ocupanţii maşinii, care îşi văd de ale lor, înainte de a rămâne puţin surprinşi.
Apoi, pe geamurile deschise ale maşinii se revarsă, din exterior spre interior, în crescendo, un torent ameţitor de gunoaie - mucuri de ţigară, cotoare de mere, hârtii, pungi, cartoane, de toate mărimile şi de toate culorile.

Cei din maşină dau speriaţi din mâini, sub torent.

Un ultim prim plan cu ocupanţii maşinii, îngropaţi până la umeri in gunoaie.


N-o pot face. Dar poate textul inspiră pe cineva care poate.

Un toast

Pentru toţi cei şi cele care, fie şi involuntar şi neştiut şi efemer, îmi fac daruri.

Tempus fugit

De aici.

De la Oscaruri.

în creion

Te sună de la Mediterana să-ţi spună c-a (re)văzut Zorba grecul şi că tu semeni cu el, că aşa vei ajunge, că aşa eşti, în timp ce e într-o piscină, un soi de jacuzzi în aer liber, de dimineaţă, «pentru că aici e foarte cald», sorbind un tonic, nu se mai ştie al câtălea, «cine să le mai numere!» în vreme ce un francez îi face masaj la talpa piciorului stâng şi ea, încântată, râde, şi-i face, desigur, ochi dulci parizianului Gregoire, Rive Gauche, care încearcă marea cu degetul şi e uimit de cât de hlizită poate fi ea.
«Aseară a fost lună plină, am fotografiat-o, mi se părea cea mai frumoasă, pozele, minunate, reuşite, de pus pe perete, şi de fapt, pentru că nu aveam trepied, pentru că n-am avut răbdare să-l montez, că mă temeam că intră luna-n nor, sunt ciudate, mişcate, ştii, tremurate, nu arată decât încântarea mea... »
E departe, dimineaţa, şi tu tocmai te dai jos dintr-un taxi, pentru că iar n-ai mai ajuns azi noapte acasă, şi ea nu te lasă să vorbeşti cu taximetristul, să-i plăteşti, vrea să vorbeşti cu ea, şi râde, râde, râde, şi sunteţi, iar, ca dintotdeauna, aproape.

Monbana

La noi, la Demmer Tea House (str. Academiei nr. 9). Ori prin varii locante de pierzanie!